Capitole trecute, impresii durabile...

Pe aceasta pagina are rost sa zabovesti doar daca vrei sa citesti cate ceva despre cine sunt și cum evoluez.

Capitolul 1: acasa

Mi-am început existenţa în oraşul Sebeş-Alba, prin bunăvoinţa părinţilor mei. Prezenţa lor a fost aproape constantă, tata lucrând la atelierul lui de frigotehnologie acasă, iar mama casnică pentru caţiva ani esentiali, am avut  bunic brutar și bunica moașă, iar sora mea a completat acest tablou de familie cu doi ani dupa apariția mea. Am crescut cu sunetele animalelor de gospodărie, ale muzicii vocale, ale râsetelor şi discuţiilor de socializare şi-ale conflictelor dintre adulţi. Grija permanentă pe care o trăiam în copilărie în legătură cu vieţile interioare ale parinţilor și bunicilor mei este sursa interesului meu actual faţă de trăirile experienţiale ale adulţilor deveniţi părinţi şi rămaşi în acelaşi timp copiii unor familii cărora în multe feluri le sunt încă loiali. Dorind să reușesc si pentru mine și pentru ai mei să deslușesc tainele relațiilor umane, am iubit dintotdeauna învăţătura, cum ar iubi oricine un izvor de speranță; am iubit-o și pentru că o iubeau ai mei, iar apetitul lor pentru cunoaștere și creație era contagios; însă la şcoală a fost mai degrabă stresant. Cine-a fost vreodată elev, știe de ce.

 

Capitolul 3: studii

În primul an de facultate consumam zilnic “pachete întregi” de studii cu mare entuziasm şi interes. Apărea o școală de vară - mă înscriam. Apărea vreo bursă de aprofundat ceva? Mă înscriam. Cursuri care nu țin de facultatea mea dar a zis un coleg „Uau, ce mi-a plăcut” - mă duceam și eu. Am luat parte la diverse tipuri de educatie, pasionată de impactul întâlnirii cu alte culturi, alte metode, alte perspective, alte vieţi. În anul al doilea de facultate am luat contact pentru prima dată cu psihoterapia - m-am luat după niște dascăli să fac formare în analiză tranzacţională. Mi-a plăcut întotdeauna să sar peste anumiți pași, să ajung mai repede nu știu unde -- mai târziu am înțeles că acest „grăbește-te” mă împiedică să savurez bucuriile simple ale vieții. Îmi plăcea enorm să povestesc despre dilemele mele existenţiale şi să le descopăr pe-ale celorlalţi - mai târziu am realizat că e fină linia între asta și a mă victimiza sau a plânge cuiva de milă. Și că e mai important cum decât ce, în poveștile pe care le spunem terapeuților. Mi-a plăcut cum dascălii mei contemplau „defectele” mele și le considerau competenţe, pe care nu învăţasem încă să le stăpânesc. Eram sensibilă la critică și nu știam s-o prețuiesc. Mi-a fost greu să-mi permit a trăi “aici şi acum”, fără idealuri, suportând să n-am dreptate, să fiu dispensabilă, să fiu refuzată şi să refuz, să fiu hotărâtă şi să greşesc. Umorul însă, iubirea şi prietenii mi-au fost sarea şi piperul vieţii sociale, cele care m-au ajutat să nu mă înec în dramele inerente oricărui proces de dezvoltare personală. Nevoia de-a fi de valoare pentru viaţa altora a fost mereu în fundal, alături de nevoia de activitate practica si cu sens. Asa m-am avantat in numeroase activitati de voluntariat pe variate domenii şi am beneficiat de pe urma multor seminarii, conferinte si sesiuni de comunicari pe teme de educatie si psihologie - ocazii foarte speciale de-a fi şi profesor şi elev în acelaşi timp.

Capitolul 5: primii pasi in profesie

Am revenit in Romania ca sa termin studiile incepute aici si planuiam sa ma intorc pentru mai mult timp in tara care m-a gazduit si scolit un an intreg cu mari schimbari de perspectiva. Dar pe-atunci l-am cunoscut pe actualul meu soț și n-am vrut să fie o relație la distanță. M-am înscris la formare în terapie familială la Institutul Areopagus din Timisoara, am predat o vreme la Psihologie o materie facultativă și apoi am început să fac iar terapie personală, supervizare, formare continuă, să colaborez cu ONG-uri lor, etc. Am avut joburi temporare pentru a-mi susține studiile: am fost profă de engleză la adulți și la grupe de copii. Era un job atât de fain, vă spun, pentru că trebuia în continuu să inovez, să mă adaptez la fiecare stil de învățare și să produc materiale didactice care surprind, care stimulează curiozitatea și prilejuiesc activități din acelea la care abia aștepți să revii. Ca PFA a trebuit să mă organizez și să mă promovez singură și tot eu să și prestez serviciile. N-a fost ușor dar am învățat multe despre finanțe, relații publice, design, administrare -- deseori certând în gând școala românească, o școală care mi-a pierdut vremea cu învățat tot felul de lucruri inutile și m-a trimis în lume fără ABC-ul necesar supraviețuirii pe cont propriu. Mi-a trecut. Acum sunt implicată în schimbarea calității învățământului românesc :)

Capitolul 7: practica sub supervizare

Sunt norocoasă. Kosovo mi-a deschis și ochii și calea spre colaborări cu oameni remarcabili cu ajutorul cărora am reușit să valorific experiențele mele de învățare din practică, încât să nu le învăluiesc pur și simplu în straiele unor vechi înțelesuri subiective, ci să permit ca ele să-mi dezvăluie noi și noi fațete ale persoanei mele, despre care constat cu uimire cât de puțin cunosc. Am avut bucuria de-a fi acompaniată de Phoebe Prosky (sinele terapeutului), David Keith (abordarea simbolic experientiala), Shlomo Ariel (analiza sistematica a cazurilor, competența culturala si terapia prin joaca), Peter Rober (dialogurile interioare), Tom Todd (problematicile cuplului), Dushanka Kosanovic, Raluca Jacono și Codina Haselmayer (consilierea parentală). Mai apoi, continuându-mi formarea în analiză tranzacțională, mi-au fost alături Dave Spenceley (startul în practica profesională), Teresa Tosi (terapia AT în lucrul cu familiile), Mark Head (neuropsihologia și prezența de spirit), Anette Dielmann (fațetele identității terapeutului: persoana, profesionistul, funcționarul), Gunther Hallstein (etica profesională și deciziile dificile). Pe măsură ce îi menționez, îmi dau seama că învățămintele pe care le-am cules din interacțiunea cu acești oameni care s-au aplecat asupra mea cu atitudine de mentor suportiv nu sunt simple informații, ci amintiri vii despre experiențele mele de maturizare profesională.

Capitolul 2: hai hui

La scoala am avut profesori care eu cred ca ne-au iubit intr-un mod personal, prietenesc si cu incredere in abilitatile noastre. Am avut ceea ce se numeste "o clasa unita". Vai, cat am ris, cat m-am framantat, cat m-am enervat, deprimat si bucurat de-a lungul acelor ani. Cati munti am strabatut, cate jurnale am scris, cate cantece am memorat si cate prietenii durabile am legat! Greu am decis ce facultate să urmez: existau atât de multe direcţii atractive, cum fiecare disciplină mă interesa în mod profound şi personal. Eram lacomă. Când am decis să aprofundez psihologia a fost pentru că mi se părea că le cuprinde pe toate. Eram copil. Nu voiam să aleg. Voiam totul. Voiam și să îmi ajut familia -- nu cred că aveau nevoie de ajutorul meu, dar aveau nevoie de ajutor, ca orice familie și se descurcau totodată, ca orice familie. Însă în mintea copilului știți cum e, că ați fost copii cu toții -- vrem să fim eroi așa că privind în jur găsim victime. Vrem să fim atotputernici să ne satisfacem toate dorințele așa că privind spre oamenii din jur vedem obstacole și limite pe care vrem să le înfrângem.

Capitolul 4: Porto

Spre finalul facultăţii, viata incepuse sa dobandeasca o traiectorie repetitiva, locul de muncă provizoriu miroasea a permanent şi mă temeam de plafonare. Aşa că am plecat în lume pentru încă un an. Fara griji cu privire la examenul de licenţă (moment ce se-apropia vertiginos), cutreieram comorile ascunse ale oraşului şi ale universităţii portugheze, înfruptându-mă din discipline aplicative, metode inovative şi multe ocazii de practică clinică supervizată. Un semestru am lucrat în Centrul de Consiliere Vocaţională al Universităţii şi altul în Spitalului Clinic de Psihiatrie “Conde Ferreira” din Porto. Acestea au fost primele mele contacte profesionale directe cu pacienţi de la psihiatrie, pe care i-am respectat enorm, poate şi pentru că mi-era greu să diferenţiez între “simptome” şi diferenţe culturale. Am observat că oamenii se simt mult mai bine când îi privești ca pe „diferiți cultural” decât când îi privești ca pe „bolnavi mintal”. Revenind în România cu planuri şi proiecte măreţe, cu speranţe că practica mea are să fie ceva special şi foarte util societăţii m-am implicat alaturi de Asociatia Aspis în activităţi educaţionale cu copii de diferite vârste: provocări valoroase, confruntări cu realitatea şi cu cine sunt eu. Copiii pun întrebările cele mai grele, mai personale, se exprima clar, direct si nu-s interesati de cat de bine isi indeplinesc adultii rolurile asumate. Ei vor sa stie numai atat: cine suntem cu adevarat. Si au tot ce le trebuie, de la natura, ca sa si  reuseasca sa afle: empatie, interes si atentie. Am cunoscut printre altele greutăţile şcolarilor de azi, care nu se aseamănă deloc cu cele pe care le-am avut eu când eram mică si am văzut cât de inutile le sunt soluţiile care au functionat pentru mine. A trebuit astfel să îmi păstrez mintea începătorului şi să nu uit a întreba, a vedea, a verifica chiar şi ceea ce mi se pare de la sine înţeles. 

Capitolul 6: Kosovo

După aproximativ doi ani fructuoşi cu predat engleză și voluntariat în ONG-uri care lucrează cu tot soiul de categorii sociale, mi-a fost foarte sete de acompaniament de specialitate pentru a putea să mă descurc cu cazurile pe care le întâlneam așa că am intrat în supervizare cu Prof. Dr. Shlomo Ariel de la Institutul de Terapie Familială din Israel. I-a plăcut entuziasmul meu și a considerat că am atitudinea potrivită să învăț de la el mai pe larg cum să integrez joaca strategică în practica terapeutică. Am făcut multe teme de casă, mă întâlneam cu supervizorul meu pe Skype săptămânal, ani la rând, apoi am fost invitată să mă alătur unei echipe de profesionişti internaţionali în calitate de asistent la trainingurl în psihoterapie organizat de Kosova Health Foundation. A fost un prilej de-a învăţa despre impactul diferenţelor şi schimbărilor culturale asupra familiilor, de-a lucra cu psihiatrii, psihologi şi cercetători ştiinţifici provenind din medii culturale foarte diferite. Kosovo este un stat în care traditia se impleteste cu modernismul provocand dizarmonii, dificultati si oportunitati de conflict constructiv. Cam așa e și la noi, cu într-o altă formă și cu mai puțină opresiune. La Kosovo a avut loc o buna parte din terapia mea personală,în paralel cu dezvoltarea competentelor pentru training și formare de aptitudini.

Capitolul 8: 
terapeut autonom

In 2015 am trecut la treapta de psihoterapeut autonom, dar supervizarea continuă. Lucrez de-acum cu un om extraordinar pe nume John Heath îndreptându-mă profesional spre o certificare internațională în analiză tranzacțională  - un model umanist asupra relațiilor interumane cu aplicativitate în educație, psihoterapie și viața organizațională. Totodată m-am înscrs la masteratul de Consiliere Filosofică și Consultanță, în parteneriat cu Institutul de Practici Filosofice din Paris. N-am mai emigrat... Am găsit în România colaboratori excepționali, și din țară și din străinătate, oameni minunați, curajoși și creativi, întreprinzători, muncitori și care își poartă suferințele existențiale cu onoare și modestie. Au venit spre mine profesori străini, colegi de breaslă din alte culturi și călători (din)spre alte orizonturi. Îmi continui studiile universitare într-un mediu intercultural foarte stimulativ, în cadrul căruia îmi aprofundez cunoștințele de etica responsabilității și îngrijirii. Îmi disciplinez mintea, îmi analizez sistemul de valori în contact cu oameni din diverse culturi și specialiști în diverse practici filosofice, cercetez reprezentările oamenilor asupra serviciilor de psihologie și dezvoltare personală în sfera competențelor relaționale și mă redescopăr pe mine însămi din perspectivă profesională, prin filosofie, supervizare și psihoterapie personală.